Am revenit după o luuuuungă perioadă de inactivitate pe blog, pentru a vă spune o poveste. Eram în generală atunci cînd începuse moda cu tricourile de fotbal. Toți colegii aveau cîte unul. Ba cu Zidane, ba cu Raul, ba cu Beckham, Totti, Del Piero sau Ronaldo. Ca orice copil, îți dorești să ai ce vezi la alții, așa că l-am bătut pe tata la cap cîteva zile la rînd sperînd că poate îmi ia și mie un tricou pe care să-l port cu mîndrie cînd se joacă fotbal în curtea școlii. Într-o duminică, m-a trezit de dimineață și mi-a zis să mă îmbrac. Bănuiam că orăcăiala mea l-a înduplecat, așa că m-am îmbrăcat și am fugit pe ușă spre portiera mașinii purtînd tot timpul un zîmbet lung și tîmp pe față. Bănuiala mea a fost confirmată cînd am ajuns într-un centru comercial (n-aveam bani să-mi cumpăr atunci un tricou original dintr-un magazin oficial și nici nu prea erau atunci astfel de magazine în orășelul meu de baștină), plin de tarabe cu mesele ticsite de marfă, de la șosete flaușate, pînă la unifo